Tristete si altele

De ceva timp ma incearca un amalgam de sentimente, care mai de care mai profunde, mai ciudate chiar.

Rad, sunt vesela si ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara si in secunda urmatoare totul se intuneca, gandurile mi se tulbura si ma inchid undeva in mine.

Coconul acela, spatiul personal in care ne inchidem cu totii atunci cand suferim. De ce nu-l pot parasi si vizita doar ocazional? Simt ca nu mai pot iesi de acolo. Chiar daca zambesc din cand in cand, sufletul mi-e inegurat de tristete si sentimentul ca ceva s-a rupt din mine.

Simt ca am pierdut ceva. Dar ce?

Si tot eu raspund: pe tine. Ai fost o persoana care chiar a insemnat ceva pentru mine. Si da, am tinut la tine, am tinut la tine mai mult ca la orice pe lume.

Dar ai plecat, fara sa ne dai nici macar o sansa, fara sa te gandesti o secunda la ceea ce ar fi putut sa fie intre noi in timp.

Nu cred ca ti-a pasat vreodata de noi, de mine in mod special. N-am stiut decat sa te iubesc. Cum m-am priceput eu mai bine.

Ti-am facut loc in sufletul meu si tu l-ai parasit. Ai lasat pustiu, exact ca un desert la miezul noptii: intuneric si frig.

De intunericul asta vreau sa scap. Vreau sa te uit si sa umplu golul acela. Nu vreau sa mai aud ecoul pasilor tai vibrand in inima si in mintea mea.

As vrea sa te pot inlocui, dar nu pot face asta.

Inca te mai vreau langa mine, mi-e dor de tine, mi-e dor de noi.

Ma simt singura. Doar tu ma poti completa, simt asta, stiu asta! Imi doresc sa stii si tu asta.

Nu stiu cum sa-ti spun …