Tristete si altele

De ceva timp ma incearca un amalgam de sentimente, care mai de care mai profunde, mai ciudate chiar.

Rad, sunt vesela si ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara si in secunda urmatoare totul se intuneca, gandurile mi se tulbura si ma inchid undeva in mine.

Coconul acela, spatiul personal in care ne inchidem cu totii atunci cand suferim. De ce nu-l pot parasi si vizita doar ocazional? Simt ca nu mai pot iesi de acolo. Chiar daca zambesc din cand in cand, sufletul mi-e inegurat de tristete si sentimentul ca ceva s-a rupt din mine.

Simt ca am pierdut ceva. Dar ce?

Si tot eu raspund: pe tine. Ai fost o persoana care chiar a insemnat ceva pentru mine. Si da, am tinut la tine, am tinut la tine mai mult ca la orice pe lume.

Dar ai plecat, fara sa ne dai nici macar o sansa, fara sa te gandesti o secunda la ceea ce ar fi putut sa fie intre noi in timp.

Nu cred ca ti-a pasat vreodata de noi, de mine in mod special. N-am stiut decat sa te iubesc. Cum m-am priceput eu mai bine.

Ti-am facut loc in sufletul meu si tu l-ai parasit. Ai lasat pustiu, exact ca un desert la miezul noptii: intuneric si frig.

De intunericul asta vreau sa scap. Vreau sa te uit si sa umplu golul acela. Nu vreau sa mai aud ecoul pasilor tai vibrand in inima si in mintea mea.

As vrea sa te pot inlocui, dar nu pot face asta.

Inca te mai vreau langa mine, mi-e dor de tine, mi-e dor de noi.

Ma simt singura. Doar tu ma poti completa, simt asta, stiu asta! Imi doresc sa stii si tu asta.

Nu stiu cum sa-ti spun …

Exista momente in viata cand  pur si simplu nu ai chef.

Stii, momentul ala cand esti satul pana peste urechi de tot ce se afla in jurul tau si iti vine sa-ti bagi piciorul, sa-ti  iei jucariile si sa pleci.

Si iti spui: “Chiar am nevoie de o vacanta!”.

Ei bine, ma aflu intr-unul din aceste momente din minunata sesiune numarul 2, in care nu-mi doresc decat sa se termine si sa ma intorc in lumea mea, oricare ar fi ea.

Sa evadez, sa fiu doar eu cu mine si gandurile mele. Sa nu aud de facebook, telefon si … oameni.

Am obosit. Da, chiar am obosit.

A fost un an greu, atat din punct de vedere academic cat si din punct de vedere  personal.

Mai greu cu partea personala.

Treci prin multe in domeniul asta si uneori te gandesti: “Bai, oare o sa trec vreodata peste asta? Va fi oare mai bine? Voi mai fi la fel vreodata?”.

Raspunsul este DA. Am trecut mai departe (desi mai am unele reminiscente, amintiri pierdute, sentimente confuze).  Insa, cu putina perseverenta, vor ramane toate undeva in trecut, in sertarasul ala incuiat cu o mie de lacatele, in care nu am voie sa mai umblu vreodata.

Academic, totul merge binisor. Cred ca pot sa spun asta. Hei, se termina anul I. Reusesc sa trec in anul II, deci I must’ve done something right!

Prieteni noi, iubiri trecatoare (sau poate nu, asta ramane de vazut), intamplari amuzante, amintiri frumoase.

Este abia inceputul unei etape minunate din viata oricarui tanar de 20 de ani. Am schimbat prefixul (da, stiu, ma vait un pic de treaba asta .. I feel a bit old :)) ).

In momentul actual, este ora 00:50, 9 iunie 2013. In jurul meu este plin de foi, cursuri, laptopul peste ele, tigari, cana de cafea, ciocolata.

Inca o noapte alba.

Asta este prima povestioara din viata unei studente in anul I la ETTI (si putin prea sentimentala) :P.